DIN ISTORIA DUELURILOR

Joi, 18 Aprilie 2024 16:33

 

Coborând în vremuri, cu ajutorul dovezilor descoperite, printre alții, de Alexandru Cernea și Ștefan Georgescu, aflăm că începuturile luptei în doi se regăsesc în obiceiurile unor vechi seminții germanice, în gândirea cărora duelul era o împrejurare de soluționare a unui conflict după cum decidea voința divină, vinovat fiind învinsul. Acest gen de dueluri, având caracter judiciar, făcea parte din datinile celor mai multe neamuri germanice, fiind statornicite în anul 501 de Gundibald regele burgunzilor.

Duelul dintre doi nobili, care considerau că onoarea se spală cu sânge, se desfășura după regulile stricte ale rangului

Cu timpul, vechiul obicei germanic s-a împământenit în mai toate statele creștine ale occidentului, la el recurgând prinți, regi, călugări și episcopi, dar și oameni de rând care întruneau condiția să fie liberi. Totuși, după ce Ludovic al VI-lea, la 1108, a îngăduit prima dată duelul între șerbii aparținând domeniului Notre-Dame de Paris, mai târziu, drepturi asemănătoare au căpătat și iobagii de pe alte feude. Nobilii luptau, călare sau nu, cu lancea, spada, pumnalul și scutul, spre deosebire de iobagi care se luptau pe jos, cu bâta și scutul.

Când un nobil era provocat de un om fără rang nobiliar, avea dreptul să nu accepte întâlnirea, însă, dacă nu refuza, lupta călare, complet echipat, în vreme ce provocatorul, îl înfrunta, de jos, doar cu bâta. Dacă nobilul provoca un om sărman, trebuia să se prezinte în arenă fără cal, fără armură, fără arme, obligat să lupte doar în cămașă și mâinile goale. Când nu respecta regula, calul, armura și armele îi erau confiscate, de cum ajungea la locul duelului.

Bătrânii, femeile și tinerii până la o anumită vârstă, nu aveau obligația să dea curs provocării, dar dacă voiau totuși să o facă, se impunea să-și caute un luptător de profesie, care devenea ,,campionul” persoanei ce-l delegase. În caz de înfrângere, campionul era supus aceluiași tratament care viza persoana ale cărei interese le reprezentase, printre altele, putând să fie sancționat, de la plata unor sume de bani, până la mutilări, arderea pe rug sau spânzurarea.

După prescripțiile judiciare, din 1306, ale regelui francez Filip al IV-lea cel Frumos, o arenă amenajată pentru dueluri, era obligatoriu să fie dotată cu tribune, să aibă lungimea de 80 pași și lățimea de 40 pași. Cum asemenea arene erau închiriate profitabil, însăși biserica s-a lansat în afaceri, amenajând mai multe în tot Parisul.

Duelul dintre doi nobili, care considerau că onoarea se spală cu sânge, se desfășura după regulile stricte ale rangului, care presupuneau ca, în ziua stabilită, cu purtătorii lor de arme, în frunte, cei doi oponenți, să pornească de acasă, călare, cu vizierele ridicate, provocatorul fiind obligat să sosească la prânz, iar provocatul înainte de ora 3 după-amiază. Cel care încălca aceste termene era socotit, de drept, învins.

Se ajungea la duel judiciar atunci când judecătorii, în fața cărora veneau anumite învinuiri, gândeau că descoperirea adevărului se impune să fie lăsată pe seama divinității și armelor. Acuzația trebuia să fie însoțită cu depunerea unui gaj – de cele mai multe ori o mănușă – pe care cel provocat trebuia s-o ridice, în semn că acceptă duelul.

Odată ajunși la arenă, dueliștii erau obligați să aștepte, pe băncile lor, puse sub corturi de pânză, frumos ornate, așezate la cele două capete ale arenei, până apărea heraldul, călare pe un cal acoperit cu cioltar din postav împodobit cu diferite cusături, pe care pusese șaua. De cum ajungea la marginea terenului pentru confruntare, heraldul făcea cunoscut celor de față că era musai să se așeze pe gradene, în liniște deplină, dar mai ales: ,,nimeni să nu vorbească, să nu facă semne, să nu tușească, să nu scuipe, să nu strige”. Pătrunderea în arenă, sub un motiv sau altul, se făcea doar cu îngăduința celor care arbitrau duelul, după care dueliștii, de sub corturile lor, erau chemați să intre în terenul de luptă.

De regulă, lupta se angaja repede, însă erau și cazuri în care unul dintre cavaleri cerea oprirea duelului, pentru desfășurarea unor negocieri de împăcare

Mai întâi, reclamantul depunea solemn jurământ că este convins de justețea pricinii sale și că nu poartă ascunse în arme sau harnașament talismane, ierburi sau alte asemenea făcături bazate pe formule magice, care ar putea vrăjitorește să influențeze rezultatul duelului. Aceeași obligație a jurământului, depus cu invocarea divinității, avea și pârâtul.

Depunerea jurămintelor ducea inevitabil la gândirea că una din părți mințea și descoperirea adevărului era lăsată pe seama divinității și armelor, vinovat fiind considerat învinsul.

În cazul triburilor germanice, după terminarea jurămintelor, luptătorii se îndreptau spre capătul unui coșciug, unde li se impunea păstrarea unui moment de reculegere, la sfârșitul căruia, după ce le urmărise amănunțit chipurile, heraldul poruncea: ,,Faceți-vă datoria!”. Era momentul în care se azvârleau în arenă stindardele proprii ale fiecărui duelist și, abia după ce ajungeau înfipte în pământ, heraldul putea să strige: ,,Lăsați-i să înceapă!”

De regulă, lupta se angaja repede, însă erau și cazuri în care unul dintre cavaleri cerea oprirea duelului, pentru desfășurarea unor negocieri de împăcare în anumite condiții de despăgubiri morale și materiale. Lupta nu se reținea a fi încetată, însă, până nu se cunoștea rezultatul acestor tocmeli; în caz de eșec, cei doi, fiind obligați să reia întocmai pozițiile dinaintea suspendării confruntării.

Într-o perioadă de timp mai târzie, când lupta se purta în arenă, chiar în prezența regelui și curții sale, suveranul putea să provoace încetarea ostilităților, dacă își arunca sceptrul în mijlocul arenei. Pentru suveran și curtea sa, gradenele arenelor erau acoperite cu tot felul de țesături scumpe, ornate.

Încetarea definitivă a luptei avea loc și atunci când una din părți își recunoștea vina, sau în cazul când unul dintre dueliști era scos în afara limitelor terenului de luptă. Deznodământul cel mai dramatic era atunci când unul din luptători era rănit și nu mai putea să continue lupta, sau când apăreau momentele tragice ale morții unuia.

Datina acestor dueluri impunea ca echipamentul învinsului și calul său să revină seniorilor care arbitraseră pricina.

Această practică a ,,judecății lui Dumnezeu” a fost condamnată de nume ilustre ale occidentului, cum a fost regele longobarzilor, Liutprand, care a domnit între 712-744, acesta susținând, fără rezerve, că: ,,Nu suntem siguri de judecata lui Dumnezeu și am auzit că oameni nevinovați au pierit apărând o cauză justă; dar acest obicei este atât de vechi la longobarzi, încât nu-l putem schimba, cu toată impietatea sa”.

Deși prefera să spună că lupta în arenă este ceva mai onorabil decât un jurământ fals, Carol cel Mare, în 805, oripilat de cruzimile care i se făceau cunoscute, a poruncit calea tratativelor în locul vărsării de sânge, dar nici el nu a găsit înțelegerea necesară, pentru oprirea duelurilor.

La fel ca regele francilor, au încercat să o facă și alte ilustre capete încoronate ale Apusului, însă, au avut parte de aceleași eșecuri și lupta purtată – după norme bine stabilite - de doi potrivnici, în credința că săvârșeau un act de dreptate prin care-și reparau onoarea lezată, au continuat să-și respecte definiția care provenea din cuvintele latine ,,duo” – doi și ,,bellum” – război, luptă.

Regele Filip cel Frumos, în 1306, a interzis duelurile în pricini civile, dar a menținut pe cele pentru afaceri de crime și trădare, atunci când probele cauzei erau îndoielnice sau insuficiente

Atunci când hotărau că este o datorie de onoare să probeze nevinovăția fiicelor sau soțiilor, unii împărații germani ai secolelor 10 și 11 apelau la ,,campioni” cavaleri, dispuși să lupte pentru curățarea petelor de pe blazoanele acestor femei, știind că prin participarea la asemenea dueluri, cavalerismul lor își sporea faima.

În Anglia, primul duel judiciar a avut un caracter aparte, fiind unul cu însemnătate deosebită, adversarii nefiind alții decât regele Edmund II (1016-1017) și prințul danez Canut, viitor rege între 1016 -1035, care, în fața armatelor sleite de puteri, după lupte grele, s-au duelat pentru împărțirea stăpânirii regatului, una care a avut loc pentru scurtă perioadă, pentru că în final danezul a devenit regele tuturor englezilor.

Pentru rezolvarea unor neînțelegeri legate de bunuri imobiliare, la sorții armelor au recurs până și prelații bisericii, cu toate că papalitatea afurisise duelurile, interzicându-le de mai multe ori. Unii călugării, însă, nu au ținut cont de interdicțiile din anii 1140 și 1156 ale papalității, sau de sinodurile de la Paris, din 1212-1213 și cel de-al patrulea Conciliu, de la Latran, din 1215. Regele Filip cel Frumos, în 1306, a interzis duelurile în pricini civile, dar a menținut pe cele pentru afaceri de crime și trădare, atunci când probele cauzei erau îndoielnice sau insuficiente. Prin alt ordin, acest rege a eliminat posibilitatea ca în locul cuiva să lupte un ,,campion” și astfel femeilor, copiilor, bătrânilor, dar mai ales preoților le-a pierit pofta să-și mai câștige dreptatea în arenă. După interzicerea folosirii ,,campionilor”, libertatea purtării duelurilor s-a restrâns din ce în ce mai mult, ultimul duel judiciar admis de Parlamentul francez fiind în 1385.

Acest duel a avut loc între doi gentilomi normanzi, Jean de Carrouge și Jacques Legris, locul confruntării fiind în spatele Bisericii Saint-Martin-des-Champs, la duel participând însuși regele Carol VI (1380-1422) împreună cu întreaga curte.

Totul a plecat de la învinuirea soției lui Jean de Carrouge, cum că, într-o noapte, Jacques de Legris a pătruns în iatacul ei, dându-se a fi soțul și profitând de întuneric, dar mai ale de credulitatea ei, a pângărit-o. Jacques Legris nu și-a recunoscut vinovăția și, drept urmare, Jean de Carrouge l-a provocat la duel.

Confruntarea s-a desfășurat cu mare fast, într-o arenă cu tribune fastuos acoperite, de vreme ce asistau curtea și regele, finalul fiind unul nefericit pentru învinsul Jacques Legris, care, pe deasupra, a mai fost și spânzurat, drept pildă pentru toți cei care și-ar mai fi pus în gând să pătrundă pe negândite în budoarele doamnelor. Numai că, la scurt timp, o mare dezamăgire s-a abătut asupra regelui, curții și tuturor celor care cunoșteau pricina, atunci când un răufăcător, la spovedania dinaintea morții, a mărturisit că el săvârșise fapta pentru care Legris și-a găsit sfârșitul. Această eroare, după un duel judiciar care se bazase pe voința divină, a făcut Parlamentul francez să respingă cu regularitate cererile de soluționare a unui diferend prin luptă judiciară și, astfel, datina a început să piardă în fața legilor, a căror respectare era garantată de puterea regală, care atunci când admitea duelurile nu o mai făcea în virtutea tradiției, ci a puterii dreptului.

Astfel, treptat, credința în puterea judecății divine a fost înlocuită cu judecata oamenilor considerați de rege demni de așa ceva, constituiți în tribunale și, drept urmare, începând cu secolul 14, numărul duelurilor judiciare a scăzut în așa măsură că, în decursul a 100 ani, în Franța s-au mai înregistrat doar patru; toate cu încuviințarea curții regale.

Duelurile judiciare au scăzut semnificativ. Însă, urmare a trufiei seniorilor, dar și carențelor prevederilor legale, luptele în doi au devenit mai frecventabile ca niciodată. De la certurile cu temeiuri nu chiar atât de serioase, se ajungea pe loc la duel, fără reprezentanți ai vreunei autorități, cavalerii pretinzând că-și făceau singuri dreptate.

Așa au apărut duelurile onoarei, desfășurate doar în prezența unor apropiați, iar locurile disputelor puteau fi maidane, piețe de orașe, pajiști de la marginea pădurilor sau ulițe prăfuite. Vechile armuri, spadele grele cu două tăișuri și lăncile lungi de 4 m erau amintiri. Acum, duelurile se purtau în veșminte de catifea înflorată, cu broderii și mantii agățate de umeri, armele predilecte fiind spadele cu lamă subțire, flexibilă, care aveau mai mereu mușcătura mortală, mânuite cu dibăcie, nu prin forță, după ce învățarea tehnicilor duelului era preocuparea multora.

Se spune că în vremea de după dispariția duelului judiciar, nesăbuita vărsare de sânge risipit pentru spălarea petelor de pe blazoanele onoarei, a făcut mai multe victime decât unele războaie, îngrozind autoritățile laice, dar și pe cele bisericești, care au recurs, prin Conciliul de la Trento (1545-1563), la statuarea unor măsuri foarte aspre cum ar fi: excomunicarea oricărui suzeran care îngăduia pe feudele sale duelul, excomunicarea celor scăpați cu viață, morții să fie înmormântați fără slujbă religioasă, iar martorii la dueluri să fie loviți de anatema perpetuă. În textul conciliului, obiceiul duelului era catalogat ca ceva detestabil, folosindu-se expresia ,,Detestabilis duellorum usus”, dar, din cauza împotrivirii regelui Francisc I (1515-1547), prevederile conciliului nu au fost aplicate, regele considerând că nu se poate subordona bisericii, cu toate că se declarase un dușman al jocului primejdios care-i împuțina numărul soldaților atât de utili în războaiele sale de pe pământul italienesc.

După ce Henric IV (1589-1610) a pus capăt războaielor civile franceze, a poruncit și el interzicerea duelurilor, însă, speranța stăvilirii acestora nu a prins viață, astfel că, între 1589 și 1608, au murit 8000 de nobili dueliști, mai mulți ca în războaiele vremii. În plus, spre ,,bunul rege” au fost trimise nu mai puțin de 7000 scrisori de grațiere, înaintate de cei care încălcaseră poruncile sale. Zadarnice au rămas și prevederile din edictele regelui, din 1599, prin care duelul era catalogat drept crimă de lezmajestate sau edictele de la Blois din 1602 și Fontainebleau din 1609 prin care se interziceau, din nou, luptele zăngănitorilor de spadă.

La zădărnicia acestor zăngăniri a contribuit, până la urmă, însuși ,,bunul rege” Henric IV, când, în 1605, urmare unei slăbiciuni față de domnișoara Antraigues, a îngăduit, din gelozie, ducelui Charles de Guise să lupte împotriva lui Bassompierre, presupusul amant al domnișoarei, după ce ducele cavaler rătăcitor i-a mărturisit că: ,,...vreau să rup trei lănci cu rivalul vostru, în această după-amiază, în locul în care Maiestatea Voastră îl va hotărî”. Locul a fost ales în fața Sălii Elvețienilor de la Luvru și, scăpat până la urmă cu viață, Bossompierre a notat în jurnalul său că, după prima lovitură, ,,toate intestinele mi-au ieșit din pântec și au căzut în partea dreaptă a încălțărilor mele. Regele, conetabilii și toți marii curteni erau acolo, cei mai mulți plângând, nesperând că aș mai putea trăi un ceas”.

Duelurile onoarei au molipsit și alte țări. În Anglia, s-au răspândit cu toate că morala puritană nu aproba distracțiile nelegiuite.

Tatăl victoriosului Charles de Guise, ducele Henric de Guise, ca o urmare târzie a războaielor civile, din vremea regelui Henric III, fusese ucis la Blois, în 1588, după o hotărâre a unui consiliu din care făcuse parte baronul de Luz. După foarte mulți ani, în fața unor gentilomi și a reginei Margareta, acest baron a încearcat să se dezvinovățească, numai că Alexandre Paris de Lorraine, cavaler de Guise, fratele mai mic a lui Charles de Guise, a aflat destăinuirea și, pe 5 ianuarie 1613, a oprit caleașca baronului, spunându-i că știe tot, după care a adăugat: ,,Asupra tuturor acestora nu doresc niciun al răspuns din partea dumneavoastră, decât cu spada în mână , dacă aveți curaj”. Fiul cel mic al ducelui Henric de Guise, care la moartea tatălui său avea doar câteva luni, dorea răzbunarea după 25 de ani și, cu toate că baronul ajunsese bătrân, a acceptat provocarea, dictându-i fiului său răspunsul către provocator, trimis prin mesager, în care îi scria: ,,Acest gentilom vă va conduce la locul unde mă aflu, cu un cal bun și două spade asupra cărora veți avea alegerea. Și dacă aceasta nu vă va conveni, voi merge oriunde îmi veți porunci”. O publicație a vremii a scris că duelul s-a consumat pe un câmp de la o margine de oraș, în lupta foarte sângeroasă cavalerul de Guise alegându-se cu trei răni grave, iar mai bătrânul său oponent găsindu-și moartea.

Se dovedea astfel că, deși Ludovic XIII (1610-1643) și ilustrul său ministru, cardinalul Richelieu luaseră măsuri împotriva zăngănitorilor de spadă, duelurile se desfășurau pe ascuns împotriva opreliștilor și, astfel, a fost nevoie să fie date edictele din 1623 și 1626, prin care s-a instituit pedeapsa cu moartea pentru cei care nu respectau prevederile. Numai că, și după aceste edicte, s-au găsit destui care să nu se teamă de eșafod.

Duelurile onoarei au molipsit și alte țări. În Anglia, s-au răspândit cu toate că morala puritană nu aproba distracțiile nelegiuite. Ireton, ginerele lui Cromwell, a profitat de această morală și l-a refuzat pe Holles, membru al parlamentului, când a fost provocat la duel. A rămas, însă, ridiculizat când parlamentarul l-a apucat de nas și i-a zis: ,,Conștiința ta ar trebui să te împiedice să comiți greșeli, de vreme ce ea nu îți îngăduie să le repari”.

În ultimele decenii ale secolului 18, înfruntările de onoare au revenit la englezi, unul dintre duelurile celebre fiind cel dintre ducele de Buckingham și lordul Shrewsbury. Acest duel a ajuns de pomină, când, după ce lordul a fost învins, soția sa, care asistase la înfruntare deghizată în paj, și-a petrecut noaptea cu ducele învingător.

Duelurile mortale au fost și mai frecvente după ce, începând cu secolul 19, a venit vremea duelurilor cu pistolete, mânuite mult mai ușor decât spada.

Nu s-a renunțat, însă, nici la cele cu spadă, în statele germanice fiind practicate mai ales de studenții universităților, care foloseau ,,spade nemțești” foarte lungi prin care gâtul, abdomenul și ochii erau protejați, mai puțin obrajii, dueliștii alegându-se cu multe semne.

Un obicei ciudat al confreriilor studențești se practica atunci când studenții care voiau să facă parte ele erau obligați să susțină un duel, provocând un coleg oarecare și, așa, s-a ajuns ca, într-o singură zi, să aibă loc zeci de înfruntări ale unor studioși din Universitatea Goettingen.

La începutul secolului 19, Occidentul a șovăit în a condamna practica duelurilor, până ce, în 1837, în Franța, luptele în doi au fost declarate oficial delicte de drept comun, condamnabile în consecință, după ce și în Anglia apăruse o asemenea reglementare. Aceste prevederi au inspirat alte țări, care au ajuns să judece dueliștii după dispozițiile unor legi speciale.

În Rusia țaristă, legile speciale ale interzicerii duelurilor s-au aplicat mai greu, însuși țarii fiind împotriva lor, așa cum s-a întâmplat în cazul demersului lui Lermontov, sfârșit printr-o reacție violentă a țarului, atunci când a încercat oprirea duelului dintre Pușkin și un imigrant francez, duel în timpul căruia poetul rus și-a găsit sfârșitul.

Dincolo de cruzimi sau critici, acceptarea ,,spălării onoarei cu sânge” definea, totuși, trăirea ieșită din comun a unor oameni care nu concepeau viața fără integritate morală, probitate, corectitudine, mare cinste, puse mai presus de orice.

Articol realizat de VICTOR PANDURU